Tribuna 6, ELITELE, DIFERENŢA ŞI UITAREA

Branka Prpa, istoric

Teofil Pančić, scriitor, jurnalist

Đerđ Serbhorvat, sociolog

Zoran Pantelić, kuda.org

Dinko Gruhonjić, preşedintele Uniunii Ziariştilor Independenţi din Voivodina

Pentru început aş da cuvântul oaspetelui nostru, Branka Prpa, istoric. Dacă putem pune prima întrebare, fiind vorba de un lucru de care dumneavoastră vă ocupaţi ca istoric şi care, din păcate, este prezent şi-n acest moment; şi anume, ţine de conflictul permanent dintre modernişti şi conservatori în care, de obicei, primii dau cu bâta-n baltă. Şi după 5 octombrie, în cel mai brutal mod am participat la aşa ceva, din cauza premierului Zoran Đinđić, şi vă răg să ne spuneţi dacă într-adevăr este aşa cum se pare şi din ce cauză avem o asemenea părere?

Păi, într-adevăr este aşa, însă având în vedere că sunt istoric, acest lucru îl consider normal. Serbia nu are în trecutul său experienţa celorlalte state europene. Deci, dintr-o societate agrară, absolut ţărănească, aflată sub dominaţie turcească, ea a intrat în procesul constituirii unui stat naţional modern, drept urmare a ideilor politice moderne. Bineînţeles că în acea dezvoltare rapidă dintr-o ţară agrară în ceva ce este conceptul civic al statului şi societăţii, ea a ajuns în conflict cu propria-i baştină. Aşadar, ideile tradiţionale în Serbia nu sunt conservatorism, aşa cum îl avem în Europa, fiindcă conservatorismul european este un conservatorism întemeiat pe aristocraţie ca elită, mai târziu de obicei de provenienţă liberală, deci atunci când democraţia se întâlneşte cu ceva ce este moştenirea liberalismului şi a aristocraţiei, în general, drept un grad social. Deci, noi nu avem un astfel şi un asemena rol al conservatorismului, noi avem un model patriarhal al societăţii întemeiat pe tată, drept cap al familiei, deci un tip autoritar al familiei şi, drept urmare din acest nucleu al societăţii – un tip de stat autoritar. Aceasta, pur şi simplu, este moştenirea cu care luptăm în ultimii 200 de ani, cu mai mult sau mai puţin succes – la mijloc fiind un balansoar: o dată câştigăm noi, o dată ei, o dată noi, o dată ei – dar, cine va câştiga în final – vom vedea, căci în final se numără morţii.

Aceasta deci este ceva ce, hai să spun aşa, este normal în procesul istoric, 200 de ani în istorie nu înseamnă nimic şi eu nu sunt atât de pesimistă ca istoric – ca fiinţă umană, bineînţeles că sunt şi le-aş accelera puţin, însă ca istoric consider aceasta o dezvoltare evolutivă normală, cu condiţia că, de fapt, elitele Serbiei (fiindcă elitele politice sunt decisive) sunt – moderniste.

(…)

Mulţumesc. Đerđ, vorbind deja despre elite, un lucru este destul de necunoscut unei părţi mai mari a opiniei publice, atât din cauza barierei de limbă, cât şi din cauza dezinteresului, şi anume, situaţia din cadrul elitelor minoritare. S-o spunem la modul concret, tu poate cunoscând cel mai bine situaţia din cadrul elitei maghiare din Voivodina – în ce măsură această elită, nu doar cea politică, ci şi cea culturală, este asemănătoare elitei majoritare şi, încât se deosebeşte de ea, care sunt acele diferenţe?

Elita noastră de azi este chiar elita rămasă din vremea socialismului, fiindcă într-adevăr mulţi oameni, cei care au gândit mai altfel, au emigrat în Ungaria. Au rămas în general oameni mai în vârstă care, prin anii nouzeci, din socialişti s-au transformat peste noapte în naţionalişti. Aceasta înseamnă că avem o elită, o elită politică puternică – care în general este unipartită, elita Uniunii Maghiarilor din Voivodina (UMV).

Întotdeauna se spune că poporul minoritar trebuie să lupte pentru drepturile lui, iar mie mi se pare că el, cel puţin elita, uneori are drepturi mai mari în anumite lucruri decât elitele politice ale altora. Să vă dau doar un exemplu – în baza legii, nici un ministru nu poate avea o fundaţie proprie care să facă emisiuni pentru televiziune. E, noi îi avem pe Korhec şi pe Bunik din Guvernul provincial, şi ei au fundaţii şi emisiuni proprii. Atunci se pune întrebarea de ce se permit astfel de lucruru dacă ele, pur şi simplu, sunt împotriva legii din cauza conflictului de interese. Desigur că Guvernul, atât cel sârbesc, cât şi cel provincial, nu va spune nimic în această privinţă, deoarece minoritatea nu e atât de interesantă – desigur că nici PD (Partidul Democrat, n .trad.) sau nu ştiu care partid nu poate conta pe voturile maghiarilor (pot ceva puţin, însă cele amintite nu sunt chiar atât de interesante pentru ca elita sârbească să intre în conflict cu aceştia care, la noi, sunt pasămite elită).

Iar acelaşi lucru îl avem şi în ce priveşte Consiliul Naţional al Maghiarilor, în care UMV deţine marea majoritate, acesta fiind, de fapt, o creaţie unipartită din cauza unei legi proste. De asemenea, Consiliul Naţional, care primeşte bani din bugetul sârbesc, nu ar putea să aibă mass-media lui, dar ei totuşi sunt fondatorul “Magyar Szo”-ului şi “Het Nap”-ului, care sunt două dintre cele mai citite ziare ale maghiarilor voivodineni. Şi aci, iarăşi, nimeni nu spune nimic. De ce? Aşa cum am mai spus, elita sârbească nu vrea să intre în conflict din cauza unor lucruri marginale, pentru că atunci elita aceasta a noastră ar putea interpreta că este atacată de elita sârbească, respectiv de sârbi în general.

Şi, bineînţeles, dacă aveţi aceste ziare, care se află direct în mâna acestei elite politice, aveţi situaţia că şi întreg publicul este tot aşa. Deci, eu cred că situaţia este mult mai proastă în opinia noastră publică decât în cea sârbească. Într-adevăr, nu există oameni cu alte părerei, însă nici nu aveţi dreptul la altă părere – aceasta au învăţat-o de la politicienii sârbi din perioada lui Milošević, pentru că şi Milošević şi regimul lui au avut aceeaşi atitudine – de tipul: dacă suntem în pericol, dacă poporul este în pricol, dacă naţiunea este în pericol, atunci toţi cei care gândesc altfel sunt – trădătorii poporului lor. Cred că aşa au rămas lucrurile până-n ziua de azi. Deci, situaţia este mult mai proastă decât a fost, iar din moment ce oamenii tineri, maghiarii tineri, pleacă în Ungaria la şcolarizare şi nu se mai întorc aici, nu există o nouă generaţie, nu există ziarişti noi, iar cei care rămân au posibilitatea, de exemplu, nu să scrie, ci să se angajeze imediat numai dacă sunt în legătură directă cu Uniunea Maghiară din Voivodina.

Părerea mea este că elita noastră, din păcate, a preluat de la unele elite politice din Serbia cele mai rele lucruri şi, datorită acestui fapt, situaţia o văd foarte grea şi fără ieşire, în timp ce această minoritate încet dispare, ceea ce este şi o problemă demografică, nu doar politică.

Există oare vreo latură alternativă, modernistă, o oarecare lumină… ? Vrei să spui că pesimismul e atât de mare, încât toţi oamenii calitativi (evident că nu e adevărat – tu eşti aici) au părăsit acest vapor?

Momentan scriu doar pentru presa din Ungaria, Slovacia sau România, însă aici nu. Mi-au cerut un text, de fapt părerea mea pentru “Politika”, în limba sârbă, însă au cerut să le spun ceea ce le trebuie lor – să înjur elita şi UMV. Eu lupt împotriva lor, încerc să lupt, cel puţin în public, dar nu mi-au publicat nimic, fiindcă nu am scris ceea ce au cerut ei. Eu totuşi nu vreau să scuip elita maghiară în “Politika”, eu aş scuipa-o în presa maghiară din Voivodina, însă această posibilitate n-o am. Şi, bineînţeles, dacă o comunitate este atât de mică, ea este concentrată asupra strategiei ei şi nu vrea să se gândească într-un cadru mai larg – de pildă, ce va fi cu maghiarii voivodineni. Deşi este important ce va fi cu copilul tău. El trebuie să meargă la şcoală – deci, să vedem dacă există şcoli în Voivodina unde copilul poate învăţa în limba maghiară, deoarece acum vedem că mai bine de 20 la sută din maghiarii tineri nu pot învăţa astfel, respectiv nu vor, unii consideră că este mai bine să frecventeze şcolile sârbeşti, să înveţe limba sârbă pentru a avea şanse mai mare de angajare. Însă, când e vorba de majoritatea tinerilor, în general din nordul Voivodinei, în Bačka, avem acea straşnică situaţie că maghiarii care, de exemplu, frecventează şcoala medie la Subotica, nu ştiu nici măcar să comande cafea în limba sârbă. Aceasta înseamnă şi că ei, probabil, nu vor trăi aci, că ei sau familiile lor se gândesc să-şi continue şcolarizarea în Ungaria. Şi aceasta este în general – cine poate să plece, pleacă, iar restul, care au o oarecare pregătire, ajung în situaţia să trăiască în cadrul minorităţii, care devine marginală în toate sensurile (în privinţa şcolarizării, angajării) – rămâne şi fără poliţişti, şi fără judecători, şi fără istorici, fără de tot. Tinerii maghiari din satul meu, de exemplu, care încă mai trăiesc acolo, care au absolvit acolo şcoala medie, cel mai des pleacă acum la muncă în Slovenia, acolo măcar se pot descurca ca zugravi, constructori ş.a.m.d.

(…)

Revenim pentru moment la Novi Sad. Deci, ceea ce s-a întâmplat recent la Novi Sad, care tot mai mult devine cunoscut pentru absurdurile petrecute-n el – episcopul a spus ceea ce a spus, a interzis spectacolul de teatru, iar PSS (Partidul Socialist al Serbiei, n. trad.) a propus ca o stradă să primească numele lui Milošević… Teofile, tu fiind omul care se ocupă intens cu mass-media (inspiraţiile nu-ţi lipsesc în definitiv), cum apreciezi această situaţie recentă privind atitudinea bisericii faţă de cultură ?

Hai, bine… tu ai spus acum un lucru mişto – episcopul a spus ceea ce a spus. Însă, nu este important ceea ce a spus episcopul. Episcopul poate să spună ce vrea şi noi sigur că nu am fi discutat despre aceasta, deloc nu ne-ar fi fost interesant fenomenul ce gândeşte Episcopul Irinei, dacă după ceea ce Episcopul a spus, nu s-ar fi întâmplat ca “poliţia să acţioneze la ordin”. Deci, este vorba că dacă pe Episcopul Irinei îl deranjează ceva, gălăgia, de exemplu, în faţa ferestrelor lui – deşi toată povestea se petrece într-un spaţiu public, într-un spaţiu secular orăşenesc, într-o stradă orăşenească, nu în curtea şi nici în încăperile Episcopiei – şi dacă Episcopul se plânge poliţiei, deci puterii, deci statului, e, atunci, statul va reacţiona, atunci statul “va acţiona la ordin”.

Fireşte, dacă dumneavoastră sau eu am face acelaşi lucru, statul deloc nu ar fi fost atât de expeditiv, cu atât mai puţin ar fi fost atât de hotărât să alunge ceva ce ne deranjează pe noi, oricare ar fi fost motivul nostru. Deci, ceea ce este adevărata problemă, dacă vorbim despre clericalizarea societăţii, este ceva ce mereu potenţez, şi anume că problema nu ţine de biserică ca atare – biserica are dreptul să se comporte chiar şi neraţional, biserica poate încerca să clericalizeze societatea. Problema este dacă societatea va permite să fie clericalizată.

Problema noastră este, înainte de toate, problema elitei politice care, pur şi simplu, merge foarte mult pe firul bisericii şi foarte uşor acceptă, tot temându-se de acel stigmat al unei moşteniri comuniste-ateiste-maiştiueuce (ceea ce este tipic pentru societăţile postcomuniste, nu suntem unici în această privinţă, însă rar s-a întâmplat să se ajungă atât de departe ca la noi). Oare acea elită politică o va face, dar este vorba de o elita – nu e voia niciodată să uităm – pe care noi am ales-o, care nu căzut de pe Marte, care nu a venit în Serbia din, ştiu eu, cosmosul adânc, ci este vorba de elita pe care majoritatea cetăţenilor acestui stat, la alegerile, mai mult sau mai puţin democrate, au ales-o să-i conducă, precum şi Novi Sad-ul, oraşul meu şi al tău, care, şi-n inimă şi-n suflet, îi are pe radicali la putere, pentru că majoritatea cetăţenilor sau o majoritate relativă (oricum mai mulţi decât cei ceilalţi) au votat pentru această opţiune şi altele ei asemănătoare (câte puţin pentru PSS, PDS, dar suficient pentru a se cârpi o oarecare majoritate).

Deci, doresc să spun că elita politică, fiindu-i teamă să nu fie acuzată pentru anaţionalitate şi ateism (acestea fiind două dintre cele mai mari rele, două dintre cele mai mari grozăvii, două dintre cele mai mari fantome demonice din spaţiul public de azi – să nu-ţi zică cineva că eşti anaţional, orice ar înseamna acest lucru – deşi e vorba de o noţiune care nu înseamnă nimic – sau să-ţi zică cineva că eşti ateu, doamne fereşte, aceasta e mai rău decât să fii pedofil sau ştiu eu ce, este cel mai rău păcat), este în stare să-i dea bisericii absolut totul.

Dacă privim acest caz al lui Irinei, Irinei a mai făcut un lucru – presupun că măcar unii dintre voi au văzut acea scrisoare a lui Irinei (ea este accepsibilă pe Internet în forma ei integrală şi în ziare, depinde de unde, cu mai multe sau mai puţine prescurtări), căci scrisoarea respectivă este exemplul unui fapt bizar incredibil, un exemplu cum chiar şi omul care este formal educat, iar Episcopul Irinei desigur că este, poate să trăsnească cele mai mari prostii şi să rostească o grămadă de stupidităţi primitive. Însă eu mereu potenţez că aceasta nu ar fi fost o problemă pe care noi ar trebui să o discutăm acum şi aici, dacă în spatele celor petrecute nu stă conducerea, dacă în spatele lor nu stă puterea. Aceste lucruri trebuie mereu să le accentuez. Acelaşi lucru e şi cu religia în şcoli. Nu a introdus biserica religia în şcoli, în şcoli care sunt publice, seculare, de stat, nu a introdus-o biserica, nu poate face acest lucru, ci puterea este aceea care, din anumite interese şi calcule ale ei, a oferit bisericii, aproape zicându-i „Poftim!”, să introducă religia în şcoli, cu toate că, să ne înţelegem, ce înseamnă de fapt acea religie în şcoli (ceea ce oamenii deseori nu-nţeleg) – religia în şcoli, în şcolile noastre, nu este pur şi simplu ştiinţa despre biserică, ştiinţa despre religie, aşa cum ar fi fost absolut legitim, şi de ce să nu se înveţe religia! Nu! Aceasta la noi este îndoctrinare religioasă. Aşa cum pe vremea când eram copil, am învăţat marxismul! Noi nu am CERCETAT marxismul, ci am ÎNVĂŢAT marxismul! Noi am ÎNVĂŢAT să fim MARXIŞTI! E, aşa, astăzi, învăţând religia în şcoli, voi nu învăţaţi despre religie, ci învăţaţi religia, mai mult chiar, învăţaţi o anumită confesiune. ACEASTA este problema noastră!

Ceea ce nici într-un caz nu trebuie acceptat, este aceea ce mereu vom asculta din dreapta noastră – oricând s-ar vorbi despre clericalizare (aceeaşi situaţie pe care o aveţi când, de pildă, se aminteşte monarhia), imediat vă spun că sunteţi comunist. Noi trebuie, o dată şi pentru totdeauna, să ne debarasăm cu acea noţiune prostolană. Problema separării statului de biserică NU ESTE problema comunismului sau a anticomunismului, aceasta nu s-a facut în Revoluţia din Octombrie, aceasta s-a rezolvat în Revoluţia Franceză. Deci, idealul meu nu este Uniunea Sovietică, idealul meu este Franţa, idealul meu este Italia. Aceasta este, eu vorbesc despre astfel de state, deci despre state care nu au şi niciodată nu au avut nici un fel de orânduire comunistă, aşa că nu ne putem întoarce mereu la acel bau-bau al comunismului. Este vorba, pur şi simplu, să se ajungă în această ţară să se trăiască şi să se muncească aşa cum se face în cele mai progresiste state din lume, nu cum se face în Coreea de Nord.